O transformare de viziune

E dificil de evaluat cît de mult bine a făcut decizia de acum un deceniu de-a declara 15 ianuarie Ziua Culturii Naționale. La o primă estimare retrospectivă, nu se profilează inițiative surprinzătoare, de impact cel puțin european, care să le așeze în perenitate. Molima festivismului și a conjuncturalului concretizate în bifare formală continuă să caracterizeze cvasi-majoritatea evenimentelor așezate sub prețioasa siglă, percepută de cei mai mulți ca o obligație de care trebuie să te achiți. Abundă proiectele lipsite de imaginație, plictisitoare, într-o horă a festivismului din care efectiv îmbietoare rămîn un mănunchi de manifestări. Nici unele nu lasă semne adînci, vin și trec. Nu insinuez că ar trebui renunțat la o zi națională a culturii române, doar că menirea ei merită o restructurare din temelii. Alte 364 de zile din calendar în care sectorul creativ ar fi tratat cu respect și imaginație ar stîrni efecte de mai trainică durată și relevanță. Iar ziua nașterii lui Mihai Eminescu, un poet mult mai puțin cunoscut în lume decît Gică Hagi, să devină momentul de bilanț critic al demersurilor de afirmare a culturii noastre în toate variațiile ei originale. 

Simul et singulis 

Simul et singulis, a fi împreună cu alții, dar a rămîne tu însuți, este deviza trupei de la Comedia Franceză, așezămînt echivalat ca etalon al teatrului de repertoriu. Fondată prin decret regal la 1680, „casa lui Molière“ e asimilată celui dintîi teatru național al continentului, al cărui trecut s-a ranforsat în conexiune directă și puternică cu istoria Franței. Peste tot în Europa, teatrele naționale au apărut ca reflex organic al nevoii de consolidare a statelor, delimitîndu-și rostul de-a agrega conștiința apartenenței la o națiune. Instituțiile de gen conservă ca nucleu de misiune pe de o parte dimensiunea de reprezentativitate pentru spațiul cultural în care funcționează, pe de altă parte, responsabilitatea de-a contribui în modalități artistice la clarificarea a ceea ce înseamnă identitate națională în diverse etape de evoluție statală și geo-politică. 

La cîteva sute de ani după, într-un context internațional reconfigurat și în dinamică, sînt opinii care susțin că vocabula „teatru național” e atinsă de desuet, prezentul solicitînd o abordare mai proaspătă. Dar cum nu e constructiv să anulezi ceva ce există deja, calea potrivită rămîne redefinirea din mers, prin ceea ce se întîmplă sub denumirea de pe fronton. 

Deși puternicele legături cu trecutul mențin povara culturală a efigiei, în lume apar noi teatre naționale. Cel mai tînăr pare să fie National Theatre of Scotland, autodefinit ca unul care spune povești scoțiene tuturor, în orice loc unde artiștii săi sînt doriți, „pe ferryboat, în pub-uri. În pădure și clădiri de birouri. În submarine și piscine. Pe cele mai mari scene și în cele mai mici săli ale comunității locale”, în forme nemaivăzute. Teatrul acesta și-a asumat rolul de catalizator al propriului mediu teatral, dezvoltînd proiecte cu toți creatorii interesați, „reflectînd diversitatea contemporană a Scoției”. Naționalele europene sînt atașate unor clădiri somptuoase, poziționate ultracentral ca însemne ale statutului lor simbolic. Naționalul scoțian e „a theatre without walls”, pentru care prioritară e întîlnirea cu publicul în turnee, prin animarea oricăror spații frecventabile și plierea pe așteptările iubitorilor de teatru. 

Ce mai înseamnă „teatru național” 

În România există șapte Naționale în rețeaua Ministerului Culturii. Plus Teatrul Național Caracal! Acesta e finanțat de Primăria orașului și s-a reactivat în 2008, după 22 de ani de restaurare a edificiului de patrimoniu (inaugurat în 1901), pentru „a aduce prosperitate culturii locuitorilor Caracalului”, cum scrie pe pagina web. Are o trupă permanentă, de non-profesioniști, denumită Teatrul Municipal, dar găzduiește o grămadă de evenimente, printre care și un Festival Național de Teatru! Exemplul e elocvent pentru confuzia autohtonă din jurul vocabulei „național”, atribuită oficial cu lejeritate, și pentru incertitudinile în privința a ceea ce semnifică ea în 2021. Clarificarea stă în sarcina politicilor și a administratorilor culturali care le elaborează, dar, după cum se vede, operațiunea nu s-a calificat printre prioritățile recente. Calitatea vieții politice, criza de competență, incapacitatea statului de-a gestiona interminabila tranziție s-au tradus în absența unor direcții limpezi, în sincope de strategie, discontinuitate, în refuzul sistematic de-a asculta experții, culminînd cu așezarea culturii printre „neesențiale”, mai mereu la coada tuturor listelor. Dominantele au fost pașii înapoi, legislația stufoasă, birocrația constrîngătoare. Contradicțiile au culminat în pandemie cînd, ca în vremuri de instabilitate, puhoiul de probleme amînate la rezolvare a refulat public.  

O scenă națională e locul potrivit pentru dialogul dintre valorile consacrate și cele în curs de acreditare estetică, dintre formulele care-au trecut proba timpului și cele emergente. Într-o lume a diversității, acoperirea numelui național din titulaturi se face prin interes manifest pentru sondarea estetică a diferențelor, a temelor relevante, pentru stimularea varietății stilistice și plasarea pe frecvența actualității.  

În plan pragmatic, conceptul impune diferențe substanțiale ca scheme de personal și stipendiere (inclusiv salarială) în raport cu instituțiile teatrale finanțate de autoritățile locale (un total de cca. 50), deși resursa umană are același nivel de competențe artistice, iar scopul este identic – producerea și prezentarea de spectacole. Privind cu atenție, devine evident pentru cine dorește să vadă că, în anumite cazuri, teatrele din grija autorităților descentralizate sînt mai creative decît suratele naționale. Umbra patronilor spirituali, a trecutului glorios, lipsa de viziune a unor manageri și dezinteresul ordonatorului principal în direcția reformării încetinesc schimbarea. 

Național și multicultural  

Teatrele de limbă maghiară și germană s-au deschis către toate publicurile, reprezentațiile lor jucîndu-se însoțite de supratitrare în limba română. Înțelegerea nuanțată a multiculturalismului face ca Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, Teatrul German de Stat din Timișoara, Secția Germană a Teatrului Național din Sibiu (unde sînt angajați permanent doi actori din Germania – Daniel Bucher și Valentin Spät) să participe la circuitul de valori naționale și europene. Compania Giuvlipen face, de cîțiva ani, primii pași pentru impunerea teatrului rom, deocamdată în forma unei companii independente, fără sediu, cu un program experimental. Dialogul artistic între majoritate și minorități etnice e un drum cultural cu circulație pe ambele sensuri. 

A fi „național” echivalează cu a pricepe rostul teatrului în prezent și a-l practica avînd spectatorul ca partener. A lua în serios atît misiunea de creație, cît și pe cea educațională, de modelare în forme emoțional-artistice a noimei termenilor naționalitate, cetățenie, europenitate. Inclusiv pentru românii din afara granițelor, fie cei din comunitățile istorice, fie din cele rezultate ca urmare a masivei emigrații economice din ultimele trei decenii. Integrați în țările adoptive, dar preocupați de rădăcinile lor, aceștia s-ar putea implica cu efect în ajustarea în străinătate a percepției generale asupra concetățenilor. 

Cultura națională e egal cu a fi în sincronul vibrației europene fără a-ți anula propriul caracter. A fi o voce în conversația generală, a te profila prin originalitate. Scenele naționale se impun prin orientări și retorici scenice rezonante cu noile realități estetice. Teatrul e o interfață critică a societății, o cercetare din mers a noului în cele mai vitale forme ale sale. Teme actuale, texte inedite, premiere absolute, artiști în creștere de cotă, programe de pregătire a spectatorilor pentru formate inovatoare, coproducții cu operatori internaționali sînt direcții care ne vor individualiza în plan continental și vor revaloriza conținutul sintagmei „național”. Deocamdată, cultura română e, ca întreaga Românie, „în curs de…”. 

Oltița Cîntec este critic de teatru.