# Szilárd Miklós, artist vizual

Discursurile naționaliste cu accente xenofobe au devenit tot mai prezente în țările din Europa de Est, atît în media tradițională și în cea online, cît și în spectrul politic. În contextul redefinirilor constante ale noțiunilor de identitate, apartenență, naționalism, multiculturalism, e nevoie de o reevaluare a culturii naționale românești cu ajutorul unor perspective cît mai diverse. Ancheta de față își propune să înceapă această discuție.

În ce măsură originea etnică sau apartenența la o minoritate conlocuitoare ori la o comunitate culturală specifică (din țară sau din afara granițelor) au presupus un impact asupra formării și parcursului dvs. în carieră?

S.M.: Am crescut și mi-am făcut școlile la Miercurea-Ciuc în limba maghiară, deci inevitabil am fost format în această cultură națională prin limba materna. Cât timp am crescut în Secuime nu am avut multe ocazii să folosesc limba română în afara orelor de limba și literatura română. Când am început să îmi conștientizez propriile origini și propria poziție în lume, m-am considerat norocos, că am această perspectivă a unei comunități băștinașe din mijlocul unei culturi naționale diferite. Am perceput acest lucru ca pe o bogăție prin care inevitabil trebuie să mă exprim. Pentru mine însă identitatea aceasta nu sa definit în termeni minoritari, adică într-o formă politică în care autoapărarea joacă un rol definitiv. Fiind în cultură majoritară în Secuime, cu instituții culturale complete în limba maghiară, dar dincoace de granițele Ungariei, am căutat ceva idilic în situația asta și de aici am dezvoltat o curiozitate în relație cu majoritatea etnică a țării. Însăși limba română mi sa părut o utopie, doar prin care pot să am acces la ceva universal. Apoi am terminat universitatea la Cluj în timpul celui de al doilea mandat al lui Funar (2000-2004). Spațiul public era otrăvit de naționalism, saturat de simboluri naționale, care erau expuse țintit împotriva maghiarilor din oraș. Chiar și așa, nu am reacționat la acest lucru altfel, decât prin senzația că utopia mea opune rezistență. Poziție de minoritate nu mi-am dezvoltat în relație cu ea. Era atât de absurdă aceea afișare a steagului național pe toate obiectele de mobilier urban încât am început să văd în ele doar culori de bază, simboluri universale ale modernismului de tip bauhaus. M-am poziționat însă într-o minoritate în mod voluntar în tradiția unui avangardism pe scena de artă. Acolo colaborările și prieteniile nu sau format pe bază etnică sau națională ci pe anumite valori culturale progresiste - așa cum am văzut atunci și arta contemporană. In contextul acesta am învățat să vorbesc mai fluent și limba română.

Se regăsește și/sau e important să se regăsească acest aspect al apartenenței culturale în activitatea dvs. artistică?

S.M.: Cadru instituțional, organizatoric pentru arta contemporană a existat până acum aproape în exclusivitate în inițiativă privată în România. Asemenea proiecte intelectuale, care au funcționat ca și repere de activitate și mediu de formare pentru mine la Cluj au fost printre altele Casa Tranzit, Editura și revista IDEA, Studioul Protokoll. În toate aceste organizații era firesc să conlucreze maghiari și români. Colaborarea lor se baza mai mult pe propria motivație de a contribui la redefinirea rolului artei în societate și nu pe ideea de a construi o cultură națională. Acest tip de artă a dezvoltat un interes acut pentru local și in același timp o relație critică față de contemporaneitate, așa că în mod natural a înglobat și critica naționalismului. Poate cel mai longeviv dintre organizațiile dedicate artei contemporane din România, Casa Tranzit funcționează în cladirea unei foste sinagogi. Aceasta este și cel mai voluminos spațiu din centrul orașului, care este pus la dispoziția culturii contemporane. Clădirea în sine este un instrument eficient pentru a filtra și modela discursul public, dar și o povară financiară enormă pentru mica organizație. Colaborând în cursul anilor cu Casa și lucrând de câteva ori pe archiva Fundației am putut urmări evoluția sa în raport cu schimbările din peisajul cultural al orașului. În timpul înființării sale, în 1997 ea fost capabilă să coaguleze societatea civilă, înainte ca diverse domenii culturale să se instituționalizeze pe zona independentă. Dincolo de sloganele goale despre multiculturalism ale autorităților, Casa Tranzit a persistat într-o practică de traducere și comunicare multilingvă constantă, facilitând totodată și dialogul interdisciplinar. Asemenea funcții de interes public sunt aproape tot timpul împlinite de organizații private, în mare parte din resurse proprii. Ele sunt de fapt niște instituții experimentale, cu concepții proprii care devin repere pentru funcționarea scenei. Ca și artist mă raportez la acest tip de auctoriat instituțional. În proiectele mele de cercetare urmăresc memoria instituțională a acestora. Caut metode prin care opera lor efemeră intră în relație cu o instituționalizare reală prin instrumente care traduc transferul de cunoștințe și experiență și într-un transfer de roluri. Acest lucru se întâmplă în mod normal în instituții publice, care lucrează cu convenții profesionale rigide. Față de aceste structuri ierarhice se raportează orice minoritate artistică, care e capabilă să chestioneze status quo-ul. Chiar și dacă această exclusivitate a muzeelor publice este asociat cu incompetență în România, ele reprezintă un reper obligatoriu pentru orice autor aflat în circulație internațională. El/ea trebuie să regleze poziția față de structura instituțională a statului în care activează. În alte cazuri cercetez evoluția unor autori/artiști în relație cu construcția de state națiune, și în relație cu rupturi sistemice majore. Lucrez momentan pe opera lui Mattis Teutsch, un artist care aparține avangardei artistice de început de secol 20. Fiind născut în Imperiul Austro-Ungar la Brașov, moștenirea lui este tratată ca patrimoniu în ambele țări (România și Ungaria). Modul în care a fost canonizat până astăzi mărturisește însă despre o genealogie de prestigiu. Istoriile de artă ale celor doua țări operează în concordanță cu o tendință de aliniere la universalul vestic. Ele canonizează doar o parte din opera lui, cea care a aparținut unui circuit internațional până în anii 30. Într-un contrast care nu poate fi mai drastic, opera târzie a artistului este obscurată, și nu poate pătrunde în conștiința publică. Prin aceasta unul dintre cele mai puternice standarde, după care ar trebui conservată arta modernă, adică atribuția unui autor este trecută cu vederea. Arta lui realizată în timpul comunismului a rămas obscurată, și prin asta i se refuză dreptul la autopoieză. Așa se pierde și metoda demnă de universal prin care se salvează ca și individ.

Descrieți într-un paragraf starea culturii române în acest moment din perspectiva domeniului dvs. de activitate artistică (film, teatru, literatură, arte vizuale, muzică).

S.M.: Am observat în ultima perioadă o nouă tendință de instituționalizare în domeniul artei contemporane, care se leagă de data aceasta de autorități publice, de administrații locale. În caz că aceste planuri avansează și ajung la săvârșire, vor avea efecte semnificative. În mod ideal ar fi necesar ca o asemenea prezență să introducă o atenție concentrată pe termen lung, cu raționalitate diferită de piața de artă, care sa fie capabil să opereze în public cu autoritate profesională și să aibă un mod de finanțare diferit față de cultura de proiecte ale ONG-urilor. În contextul acesta sunt curios dacă vor apărea și instituții cu sprijin financiar din partea statului maghiar sau prin resursele pentru finanțarea culturii minorităților. Dacă aceasta va rămâne în logica națională și va încerca să alăture arta contemporană unei identități naționale, ea va rămâne incompatibilă cu această practică artistică. Contribuția acestei minorități nu va putea ajunge la majoritate.